Nu ce zice cineva că se întâmplă la un eveniment. Ce li s-a întâmplat lor.
Oameni din echipă care au ajuns o dată la un eveniment și nu s-au mai întors la cine erau înainte.
A mers la primul ei eveniment ca să primească uleiul care se dădea cadou participanților.
Nu avea bani nici de bilet. A făcut un efort ca să ajungă — un efort pe care, în ziua aia, nu știa dacă merită.
Și acolo a urcat cineva pe scenă și a spus ceva care a mișcat-o atât de tare încât nu s-a mai putut întoarce de unde plecase.
Astăzi Alexandra e cea care urcă pe scenă. Pe 17 octombrie, la Sala Palatului, e printre cei care vorbesc — iar în sală va fi cineva exact ca ea, care abia a strâns de bilet.
Toată viața am fugit de network marketing.
Când am fost la primul eveniment din comunitatea donectar, credeam că merg într-un loc unde oamenii sunt în costume la patru ace și desenează cerculețe pe tablă.
Dar am întâlnit cu totul altceva. Acel prim seminar — Elena practic a alungat norul ăla negru pe care l-am adus eu deasupra a tot ce înseamnă evenimente, network marketing.
Puteți să veniți pentru un eveniment și să plecați de acolo cu viitoare prietenii, cu o poveste care să vă impacteze. N-are cum să veniți la BE YOU și să plecați cu „a fost un eveniment". N-are cum. Veniți cu mintea deschisă.
Am fost invitată undeva. Nu se știa unde, nu se știa cine vorbește, ce vorbește — dar trebuia musai să vin.
Eu, dacă n-am avut treaba asta cu prietenia, n-am simțit niciodată sentimentul ăsta de apartenență.
Și m-am dus. Pentru că, dacă am o calitate care e și defect, e că-s curioasă. Apoi am fost la alte evenimente. Peste tot mă întâlneam cu aceiași oameni, cu care rezonam.
De la fiecare eveniment am câștigat ceva. De la Boyd am învățat să nu-mi mai fie frică de uleiuri. De la Frazer am învățat să iubesc network marketingul. Eu am intrat în lumea asta uleioasă pentru uleiuri, dar am rămas pentru oameni.
Mi-am dat seama că evenimentele astea nu sunt ca să înveți despre produse. Sunt ca să cunoști oameni care au reușit și să regăsești în tine energia de care ai nevoie ca să mai faci un pas — chiar dacă e pas de melc.
Participăm la o grămadă de evenimente în viața noastră care ne descarcă și la care nici nu vrem să mergem. Ăsta e din celelalte.
La convenție a urcat pe scenă un om ajutat de doTERRA, care nu are picioare. A urcat în mâini. Am izbucnit în plâns, înțelegând ce impact avem noi doar prin faptul că folosim uleiurile și le promovăm, ca să ajungă și la alții.
Nu informațiile de la convenția aia m-au transformat, ci energia și măreția misiunii din care fac parte. Am ajuns acasă și, în luna următoare, mi-am dublat volumul echipei și am făcut Platinum.
Eu eram omul care participa la evenimente-grătare, cafele, eventual telenovele. Că altceva nu făceam cu viața mea — nimic interesant nu se întâmpla.
Viața era cum era. Bolnavă, nefericită, sufletul plângea. Relația mea de cuplu era varză, eram aproape în divorț. Și am simțit că eu așa nu mai pot. (E ca în povestea cu câinele care stă pe un cui și scâncește: „de ce nu se dă la o parte?" — „păi nu îl doare suficient de tare".)
Pe mine mă durea destul de tare. M-am mișcat și m-am dus la primul eveniment al Elenei, în noiembrie 2017 — nici măcar nu eram înscrisă în doTERRA. Au picat foarte multe fise, a început să mi se deschidă mintea.
Am mers apoi la toate academiile. Când știam că e un eveniment, copilul rămânea cu cineva — se găsea o soluție. Iar soțul, când a văzut că mă transform, a început să vină și el. La prima convenție de după pandemie, la Budapesta, eram Blue Diamond și am urcat pe scenă.
Uleiurile erau, pentru mine, o alternativă bună. Sănătatea nu era ceva presant. Dar aveam nevoie să mă conving că doTERRA e o companie serioasă.
Și mai era ceva: eu, fiind toată viața închisă cumva, n-avea cine să mă vadă pe mine.
Ca să mă conving, m-am dus la un eveniment mare: Convenția Europeană de la Budapesta, 2022. Am văzut o sală enormă, plină de oameni reali. Stăteam la balcon și mă uitam la recunoașterile de pe scenă — oameni absolut normali, la fel ca mine. Și am zis: dacă ei pot și au putut, înseamnă că pot și eu.
Am plecat de acolo cu o promisiune: la anul o să fiu eu pe scenă. Mersesem cu un singur om din echipa mea — și mi-am zis că anul următor nu o să mai fiu singură.
„Ca să facem o schimbare, trebuie să se umple un rezervor, picătură cu picătură, până se formează masa critică. La fiecare eveniment se pun niște picături. La evenimentele mici pui picătură cu picătură; când te duci la un eveniment mare, pică un polonic. Dacă tu de polonicul ăla ai nevoie, ăla o să fie cel care te pune în mișcare."
Scrise de oamenii din echipă, pe cele patru elemente.